Normarea muncii sau cum am ajuns să ne lăudăm că murim frumos, dar productiv
În vechiul regim exista un concept considerat astăzi desuet: normarea muncii. Adică logica elementară potrivrivit căreia fiecare om are o limită fizică și mentală, iar dincolo de acea limită munca nu mai produce valoare, ci doar oboseală, erori și, uneori, tragedii. Este imaginea țăranului bătrân care, după zece ore la câmp, nu mai rarește porumbul, ci îl acoperă cu pământ. Negru peste verde. Stătea în bătaia soarelui, cu spatele rupt și mâinile tremurânde, și în loc să facă treabă bună, făcea treabă de ochii lumii.
Atunci exista conștiința faptului că omul nu mai poate. Că există un prag. Că după opt ore mâna nu mai ascultă, ochii nu mai văd, creierul nu mai gândește. Astăzi, în schimb, limita umană pare tratată ca o simplă sugestie, o recomandare de pe pachetul de țigări: atenție, fumatul poate dăuna grav sănătății. Dacă poate, nu înseamnă că sigur o să facă. Hai să vedem cât poate omul să tragă până cedează.
Patronul român contemporan are o singură filozofie: dacă angajatul poate să stea în picioare, poate să și muncească. Iar dacă nu mai poate, e înlocuit. E simplu, e eficient, ca la piese de schimb. Doar că piesele acelea sunt oameni. Iar omul e privit ca o resursă. Iar resursele se consumă.
Aici intervine inovația economiei de piață românești: munca a doi oameni o poate face unul singur. Nu este vorba despre roboți, automatizare sau fabrici high-tech, ci despre domeniile în care încă se muncește cu spatele, cu mâinile, cu creierul încordat până la refuz. Profesori, șoferi care fac sute de kilometri fără pauză, muncitori în fabrici unde ritmul e dictat de cronometru, medici care încep la 8 dimineața și termină la 8 seara, iar apoi mai au și gardă.
Cei mai străluciți dintre patroni s-au hotărât să devină și politicieni, să molipsească de „eficiență” toată economia și să transforme această viziune în politică publică. Astfel se aude, cu o nonșalanță care sfidează bunul simț, că un medic cu leafă mică în spitalul de stat n-are decât să mai presteze și la privat după program. Sau că tinerii trebuie să fie mai dinamici, să-și ia un al doilea, un al treilea job, să-și dezvolte mai multe surse de venit.
Tradus, asta înseamnă un om care muncește 8 ore la stat și încă 4-6 la privat. Nu este un antreprenor, nu este un exemplu de succes, este un om epuizat. Este un om care la un moment dat nu va mai face diferența între un diagnostic corect și unul greșit. Este un chirurg ale cărui mâini vor tremura nu pentru că e emoționat, ci pentru că nu a dormit de 30 de ore. Este un șofer de TIR care adoarme la volan pentru că a făcut Germania-România fără pauză ca să-și plătească ratele. Este un muncitor care-și pierde degetele în utilaj pentru că reflexele i-au încetinit după a zecea oră de schimb.
Cel mai cinic aspect este că toată această retorică a joburilor multiple este vândută ca libertate. „Uite ce liber ești, poți să lucrezi cât vrei!” Nu este libertate, este sclavie cu contract pe perioadă nedeterminată. Sclavie în care stăpânul nu te bate cu biciul, ci cu facturile la utilități. Sclavie în care lanțurile sunt făcute din rate la bancă, chirii umflate, prețuri la alimente care cresc mai repede decât salariile.
Mecanismul este simplu. Când un salariat este obligat să-și caute al doilea și al treilea job ca să supraviețuiască, nu produce mai multă valoare. Produce mai multe ore de prezență fizică, ceea ce nu este același lucru. Oboseala acumulată nu dispare, se transformă în erori medicale, accidente de muncă, depresii, boli cardiovasculare, familii distruse, copii crescuți de televizor și de bunici pentru că părinții sunt la serviciu.
Costul nu îl suportă patronul. Îl suportă societatea. Îl suportăm cu toții când ajungem pe mâna unui medic care abia se ține pe picioare, când ne lovește un șofer adormit sau când ne cade casa în cap pentru că muncitorul de pe șantier era la a doua tură și i-a scăpat o grindă.
Poate că planul este să avem o populație de zombie productivi, care nu mai gândesc, nu mai critică, nu mai au energie să protesteze. Doar să muncească, să consume și să doarmă puțin, că doar timpul e bani. Resurse umane de unică folosință.
